Când găteşti, e bine să pui şi o lacrimă

– Nu găteşti şi tu ceva bun ?  Că aş mânca ceva deosebit, m-am săturat de pizza şi de sanvişuri, zice gajica într-o seară…

Am simţit că-mi aplaudă genunchii.

– Miţipuf, iar ?  Abia ţi-ai revenit de la friptura de porc cu peşte şi legume, de data trecută.

Data trecută reuşisem să cristalizez aragazul şi bunătate de perete cu ceva tentativă nereuşită de porc cu hamsie, invenţie proprie…  Ieşise din oală nişte cenuşă ca de vulcan finlandez, iar gustul aducea de departe a fleică de urangutan cu nămol !  Asta dacă lăsai deoparte gustul de crab mort de 4 zile şi păstrat la căldură…  Nu am scăpat de miros decât după ce am epuizat vreo două flacoane dintr-un lichid interzis în UE şi am şmotruit preţ de trei nopţi.

– Eu nu idei şi oricum nu mă pricep la gătit.  Oricum avem nişte unt şi pâine de rezervă, asta dacă iar faci experimente nereuşite cu heringi cu frişcă.
– E în regulă, zic.  De data asta voi găti o reţetă tradiţională românească :  pui vietnamez picant cu sos picant, cu mămăligă şi pâine picantă şi brânză cu usturoaie.
– Sună bine, dar vezi să nu uiţi să pui şi ardei iute sau ceapă şi usturoi, ca ai mai gătit tu picant şi ţi-a ieşit dulce de la zaharină.

 

Înainte de a începe demolarea bucătăriei, am intrat în baie unde am meditat preţ de câteva secunde îngenuncheat la chiuvetă, aşa cum văzusem că făcea Rocky înaintea unui meci important…  Apoi mi-am pus pe fizic halatul cu miros de hamsie, mi-am flexat genunchii, mi-am întins încheieturile şi mi-am pocnit cu zgomot degetele  ( Aşa fac toţi marii bucătari ! )  după care am dat năvală în bucătărie ca mongolii în Transilvania, unde m-am înarmat cu un cuţit aşa de ascuţit, că niciodată nu voi mai scăpa de cicatrici.

Am pus mâna pe două cepe sănătoase, pe care le-am mărunţit cât se poate de bine  ( mai aveau puţin şi deveneau pastă tradiţională de ceapă ) , apoi am arestat nişte usturoi pe care de asemenea l-am tăiat mărunt-mărunt…  Pentru ca sosul să fie complet, am batjocorit usturoiul şi ceapa cu mult ardei iute, pe care aşijderea l-am tăiat ca la microscop, fără să-i scot seminţele.  Peste toată amestecătura am turnat din belşug piper şi sare, împreună cu ceva sos mexican militar care găureşte şi caroseria de tanc !  Ca să fie tacâmul complet, am mai stors peste materia aceea şi două lămâi galbene ca o gutuie şi am golit sticla de Tabasco. Să fie, maică !

Apoi am început să frământ viguros tot amestecul, să se elibereze acizii esenţiali şi să se întrepătrundă aromele.  Din când în când mai turnam şi niţel sos mexican picant, deşi începeam să simt deja cum mi se exfoliază unghiile !

După care m-am scărpinat temeinic la ochi cu mâna cu care amestecam…

 

 

P. S. :  Mai este necesar să spun că de la urletul pe care l-a scos, s-au crăpat paharele de cristal din casă ?

P. P. S. :  Bineînţeles că am comandat pizza în seara aia…  După o vizită la Urgenţe !

Anunțuri

Lecţie de supravieţuire dintr-o şedinţă

Ceea ce vă voi povesti în continuare s-a întâmplat unui prieten.  Acesta e mai diliu şi nu prea e dus pe la biserică…  Dar e băiat bun.

 

Era astă-iarnă, şi era un ger de puteai face gloanţe din mercurul termometrelor.

Ziua începuse rău pentru Alex…  Nu de alta, dar era prima zi de muncă după un concediu de două săptămâni…  Ştiţi cum e cu trezitul la prima oră, după ce o perioadă te-ai dat jos din pat la ce oră ţi s-a sculat.

Din cauza frigului, maşina nu-i pornise, aşa că trebui să o ia pe jos către staţia de autobuz.  Pe drum, din cauza poleiului, luase o trântă sănătoasă şi îşi spărsese telefonul tocmai când anunţa la serviciu că întârzie…  Una peste alta, avea la prima oră o şedinţă importantă la care sigur avea să fie beştelit.  În troleibuz îl înjunghiase într-un loc moale cotul ţeapăn al unui pensionar care se grăbea la o promoţie la tigăi, apoi, când ajunse la serviciu, îşi dădu seama că uitase mapa cu prezentările în maşina lui care nu pornise.  Zăpada i se topise pe bocanci şi îi înmuiase ciorapii, iar mâinile îi erau îngheţate bocnă…  Într-o clipă îl străfulgeră gândul că poate ziua aceea era ultima la actualul loc de muncă…  Să întârzii la şedinţa parcă anume făcută să te desfiinţeze, să vii şi nepregătit şi nici să nu ai chef de discursuri după o călătorie cu troleibuzul mai înghesuit ca-ntr-o baterie de găini ouătoare, clar sunt semne rele !

Intră în clădire, se îndreptă spre biroul lui, sperând ca şedinţa să nu fi început…  Biroul era gol…  Semn rău, îşi spuse din nou.

– Unde sunt toţi ?  o întrebă pe o colegă care îşi calma mama la telefon că nu, nu e chiar aşa dezastru pe cât arată ăştia la ştiri, că e zăpadă mare, dar se circulă prin oraş…
– Sunt în şedinţă, se agită colega, fugi repede, te aşteaptă, au întrebat de tine, de ce nu ai sunat ?

Alex porni către sala de şedinţe ca un viţel către abator…  Ţinea mâinile în buzunar şi se juca cu ce mai rămăsese din telefonul său :  nişte cipuri şi o plăcuţă cu circuite imposibil de recuperat.

– A, domnul Alexandru, tocmai vorbeam despre dumneavoastră !  se repezi duşmanca lui numărul unu din firmă la jugulara lui, imediat ce-şi făcu intrarea, scuzându-se tăcut.  Nu staţi jos, prima dată spuneţi-ne de ce nu aţi depus raportul de activitate pe ianuarie şi planul pe februarie !

 

Acum e-acum, îşi spuse Alex.  Dă-l încolo, e numai un job…  Măcar să ies în stil mare !

– După cum bine ştiţi, am fost în concediu…  Şi în perioada asta, am fost internat în spital, spuse el…  Abia azi dimineaţă m-am externat.
– Dar ce aţi păţit ?  întrebă ironic colega cu care se avea ca bacteria cu antibioticul.
– Nu pot să vă spun, sper să mă-nţelegeţi.
– Nu, nu putem să vă înţelegem, spuse colega, hotărâtă să vadă sânge cu orice preţ.  Sunteţi sănătos ca o stâncă !
– Ei, tocmai, că nu-s !  Dacă aţi şti ce am păţit…

Trase aer în piept şi se gândi panicat cum să dreagă busuiocul…  Se simţea ca în şcoală, când era prins cu tema nefăcută, şi se scuza cu  „ Am fost bolnav, m-a durut piciorul ! ”  …  Râcâi disperat pe carcasa craniului, scotoci prin circumvoluţiuni după o scuză viabilă, credibilă, înduioşătoare…

Apoi scuipă cuvintele ca pe coji de seminţe, solemn ca un episcop :

– Dragi colegi, am fost răpit de extratereştri !

Şi-şi băgă mâinile înapoi în buzunare.

Colegii se opriră din respirat dintr-o dată, ca la un semnal…  Unul dintre ei mâzgălea o foaie, iar la auzul frazei fatidice, rupse, pur şi simplu, mina creionului.  Un altul se opări cu cafeaua, dar nu reacţionă deloc, ca în transă.

Apoi, dintr-odată, toţi izbucniră în râs !  Şi hohotiră vesel, ca nişte copii, aşa cum nimeni nu se gândise că se poate râde la o şedinţă de beştelit Alex la minus 22 de grade, într-o dimineaţă de luni, care începuse prost…

Atunci, Alex scoase din buzunar unul dintre cipurile telefonului său distrus şi îl trânti cu putere de masă, încruntat.

– Şi am fost internat la Neuro, unde m-au operat şi uitaţi ce mi-au găsit în cerebel !

În momentul acela, toată sala a amuţit…

 

P. S. :  Dacă Alex a minţit, vă mint şi eu pe voi.

 

Cert e că nu l-au concediat, dar l-au mutat în alt birou mai retras, şi toţi din firmă îl ocolesc.

Cel mai minţit om din România

 

Acu′ o perioadă, s-a internat prietena proprie şi personală în spital…  Nimic grav…  probleme cu stomacul…

Deci a căzut pe mine să îi aduc la spital nişte chestii vitale, fără de care nu poate trăi :  creme de mâini şi de faţă, de zi şi de noapte, rujuri, rimel, fond de ten, demachiant, şi alte panarame de ăstea, fără de care viaţa ei nu are sens…  Pe lângă ele, am mai aruncat şi vreo câteva boarfe, un halat şi o pereche de papuci…

Când am ajuns la spital, deja era ora 19:00, iar intrarea în spital era blocată de, fireşte, cerberul badigard de serviciu : portarul Ghiţă !

– Bună seara, zic.

Parte a strategiei sale personale de negociere, portarul nu schiţează niciun semn şi rămâne impasibil ca un dulap…  Trag aer în piept şi îi spun cu cel mai firesc aer pe care şi-l poate cineva achiziţiona de pe okazii.ro :

– Mă duc până la etajul 5, să-i duc ăstea  ( şi-i arăt cu dispreţ pungile cu un miliard de catrafuse )  prietenei, că azi s-a internat aici la dumneavoastră.
– Nu se poate, scuipă el cuvintele plictisit ca Mărgelatu.
– Ha !?  fac eu o faţă, de parcă mă uitam la poartă nouă…  Acu′ o oră am plecat de aici şi v-am zis că revin !
– S-a schimbat tura, aţi vorbit cu colegu′ , o întoarce el.
– Păi da, cu dânsul, zic io.

Nu era cazul să mă apuc să mă contrazic cu el.  Atâta fusesem cu mintea plină de vrăbii la plecare, că am făcut o poză cu telefonul la un tablou electric, ca să ştiu să cobor la etajul la care erau internată, altfel nu aş fi ţinut minte…

– Acum nu se mai poate intra, zice el.
– De ce ?  întreb, niţel obraznic.

Avusesem o zi destul de naşpa, ca de obicei…

– A fost mai devreme un ţigan care şi-o internat familia, şi a făcut tărăboi pe hol, s-a legat de asistente, abia l-am scos afară…  Şi m-a sunat şeful de secţie şi m-a certat, şi mi-a zis să nu mai las pe nimeni.

Deci complicaţie…  Asta în condiţiile în care eu nu sunt adeptul şpăgii.

– Şefu′ , îi zic…  E imperios şi necesar să urc sus şi să dau ăstea prietenei mele, altfel ce-o făcut ţiganu′ de mai devreme o să pară emisiunea  „ Tezaur folcloric ” !  O să muşte din asistente, o să-i scoată şefului de secţie hemoroizii prin urechi, iar doctorului de gardă îi va aplica cu consistenţă bobârnace peste globurile oculare până îl omoară hemoragia blenoragică !  Serios, zic, nu ştii ce urât poate face ea seara dacă nu-şi ia aspirina.

Portarul tace…

 

– Hai, zic, numai las ăstea şi cobor…  1 minut durează !
– 1 minut !?  ridică el sprâncenele.
– 1 minut !  zic eu cu o figură aşa de serioasă de parcă-l ceream în căsătorie.
– 1 minut, zâmbeşte el, cunoscător.

Cred că auzise fraza asta de un catraliard de ori !

– 1 minut, zic eu, şi o şparlesc către etajul cu panoul electric fotogenic.

 

Am coborât o oră jumate mai târziu, l-am salutat călduros şi am plecat în treaba mea !

 

Cu asta am pus colac la toaletă

 

 

 

 

Era cazul să iau atitudine, lucrurile nu mai puteau continua aşa …

Aşa că mi-am luat o bere, ca să-mi fac curaj…  Apoi încă una şi încă una…

Apoi m-am ridicat de pe canapea, cu chef de ceartă, şi m-am îndreptat către toaletă, hotărât să aduc moartea, dacă trebuie !

Apoi am ridicat colacul de pe tron şi am făcut pipilică fără să închid uşa la baie…

Apoi am tras apa…

Apoi am decretat tare, să se audă în toată casa :

– De azi înainte, colacul la budescu rămâne ridicat !  O fi casa ta, dar am şi eu drepturi pe aicişa !

Apoi m-am spălat pe mâini.

 

Două zile mai târziu, am lăsat colacul jos şi am plecat să-mi iau gajica de la aeroport !!!

Am revenit !!!!!!

Salutare la toată lumea !

Nu am fost plecat pe nicăieri, nu am luat hotărârea de a nu mai scrie nimic, ci doar aşa a fost să fie…

Vă explic pe scurt ce s-a întâmplat…

Reinstalat sistemul de operare, pierdut parola din calculator…  Parolă care era notată într-o agendă…  Pe care am pierdut-o, bineînţeles !  Agendă unde era notată şi parola contului de mail de pe care m-am autentificat când am făcut blogul !  Ce vreţi, diferite conturi, diferite parole.  Nu sunt ca ăia care au zece mii de conturi şi aceeaşi parolă…  Ai intrat pe un cont, ai intrat în toate !

Chiar mă gândeam să transfer totul pe alt blog, când m-a sunat un prieten că mi-a găsit agenda…  Noroc că vinde maşina şi a făcut curat prin ea.  Era căzută sub banchetă.  Cum dracu′ o fi ajuns acolo, numai ea  ( agenda )  ştie !

Dar staţi liniştiţi, între timp am scris diverse chestii, care vor fi postate cât de curând…

Mai întâi am fost curios să văd câţi oameni au mai vizitat blogul, având în vedere că nu am mai postat nimic de juma de an…

Şi am rămas cu gura căscată ca la dentist…  În afară de cei care au intrat, ştiind exact despre ce e vorba, sunt şi cei care ajung aici din întâmplare, căutând ceva pe goagăl, ca toată lumea…

Dar priviţi ce caută !

 

P. S. :  Căutările sunt din date diferite.    Click pe poze pentru a mări imaginile.