Amintiri din tinereţe …

 

 

Probabil una dintre cele mai umilitoare experienţe de care am avut parte a fost undeva, prin primul an de facultate…  În oraşul nostru minunat…  Fusesem la o piesă de teatru şi căutam un loc călduţ, unde să bem o bere, o tărie, un ceai, o cafea, ceva care să ne mai încălzească mădularele…  Era în decembrie, cu câteva zile înainte de Crăciun…

Degeaba…  Nicio cafenea cu locuri libere, şi-n niciun caz cu vreo 10, de câte aveam noi nevoie.
Şi-am avut nenorocul de a deschide uşa unei cafenele oarecare…  Credeam eu !  Pe bune că, odată uşa deschisă, parcă treceai în altă lume :  o atmosferă albă, impecabilă, chelneri cu mănuşi, muzică de pian, mai că lipsea Humphrey Bogart şi trabucul.  Şi-un val de căldură, total opus frigului de afară… Am băgat capul, am văzut că nu era ce căutam, am închis uşor uşa şi-am plecat mai departe…

 

Sau am încercat !

Din urma noastră, un domn…  Asta am crezut, la prima vedere…  Grizonat, la costum, aproape impecabil…  Ieşit din cafeneaua cu pricina şi întrebându-ne ce vrem.

 

Ce să vrem ?  Un loc călduţ, da′ locul ăla era cam prea călduţ, aşa că am plecat.

 

Şi-atunci s-a dezlănţuit iadul şi domnia :
– Localul meu pentru voi !?!?  După feţele voastre, sunteţi ce ?  Studenţi ?  Localul MEU , pentru studenţi !?  Plecaţi de-aici până nu chem poliţia, sărăciilor !  Ce să cauţi aici, sărăcie ?

N-am înţeles ce legătură avea poliţia, de ce ar fi chemat-o şi de ce făcea atâta scandal, pentru că oricum noi plecam…  Partea ciudată era că noi mergeam, şi el vorbea în continuare.  Că doar n-om fi luat-o la fugă doar pentru că am deschis uşa unei cafenele !

Multe erau de zis…

 

Ştiu că i-am aruncat un  „ Aţi îmbătrânit degeaba ” ,  a schiţat un gest de-a alerga după noi, s-a oprit din nu ştiu ce motiv  ( Noi eram vreo 10, din care jumătate eram băieţi, el singur, noi studenţi în floarea vârstei, el bărbat de vârsta a doua, grizonat…  Deci faceţi calculul ! ), da′ a continuat să strige  „ Sărăciilor ! ” …

 

Cuvântul ăla-mi răsună şi acum în cap…  Pe tonul ăla…  Şi mimica lui de dispreţ…

Şi sincer, am fi avut bani să intrăm şi să bem ceva, serviţi de chelneri cu mănuşi albe…  Chit că dădeam totul, până la banii de bilet de a doua zi !  Nu se potrivea muzica lui de pian cu entuziasmul nostru, şi cu cheful nostru de chef şi  „ Hai, noroc, ce-am mai dormit la piesa asta ! ” …  Şi poate că eram sărăcii pentru el, da′ de ce ?  Pentru că nu eram în ţinută de gală ?  Şi da, avea dreptul să-şi selecteze clientela, da′ noi nu eram clientelă, eram pe stradă…  De ce sărăcie, dacă nici măcar nu ne văzuse portofelele ?

Am fost în multe cafenele şi baruri de atunci…  Mai mari, mai mici, mai cu pian sau cu chelneri dichisiţi…  Şi n-a fost niciun loc unde să aud  cuvântul  „ sărăcie ” !

 

Poate că nu mai sunt în primul an de facultate, poate nu mai arăt a student, sau poate omul ăla era unicat…

 

Poate…

 

 

P. S.Oricum, cred că patronul îşi selecta la sânge clientela, pentru că în vara care a urmat am fost în localul respectiv, şi am jucat vreo 4 ore de biliard, bând numai bere la halbă şi ascultând doar muzică de club…

Anunțuri

Despre tzunoi
Sictirit pe viata. Mi s-a facut lehamite de ceea ce vad in jurul meu: pe cine promovam ca vedete, pe cine alegem sa ne reprezinte, etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: