Jurnalul lui Cabral
29 Decembrie 2011 Lasă un comentariu
Băi fraţi şi surori, nu o să vă vină să credeţi ce mi s-a întâmplat zilele trecute… Am intrat în posesia jurnalului de călătorie a lu’ Cabral… Cu adică, care Cabral !? Vă înţeleg, şi acum mă întreb cine e papiţoiul ăsta şi ce reprezintă el…
Revenind la jurnal…
# În timp ce scriu peripeţiile mele, o să vă arăt şi albumul meu de familie.
Azi mi-am luat femela şi am plecat acasă, în Africa, unde tribul mă aşteaptă.
Sunt în concediu şi două săptămâni vreau să uit de Mircea Solcanu, că ultima dată când l-am futut în cur, s-a băşit cu stropi, norocul meu că am pula neagră şi nu s-au observat petele.
Andreea cam guiţa, că n-o să aibă coafor, mall unde să facă shopping, unde să aibă internet… Până nu i-am tras o carabă peste mufarină n-am convins-o. Maimuţoi-maimuţoi, dar totuşi eu sunt bărbatul, nu ?
Avionul a ajuns deasupra junglei unde tribul meu îşi duce existenţa de veacuri. Am evitat să-i spun la piticania asta a mea că noi nu prea avem aeroport, iar pasagerii aterizează cu paraşuta… A fost o surpriză pentru ea ( nu era de la Andreea Marin ) să se trezească cu-n şut în cur şi să cadă de la 5 000 de metri în gol. Ah, ce urlet a scos, de-au amuţit toate animalele, iar 3 gorile masculi s-au sinucis de gelozie, auzind un aşa sunet !
Unde putea să cadă proasta decât într-un se coia, da, arborele sequoia, ăla care are numai 100 de metri înălţime… Bătrânii tribului spun că numele îi provine de la faptul că se coia mult până să înflorească.
Două zile a stat Andreea în copac, atârnată ca globul în bradul de Crăciun, până am reuşit s-o recuperăm… C-au trebuit să împletească liane pe-o lungime de-o sută de metri.
Cu faţa halită de ţânţari ( nu-s sigur, cred că mai degrabă erau seringi cu aripi şi trompă ) , cu rozeta spartă în 3 locuri ( n-au nimerit-o babuinii din prima ) , a aterizat pe pământ.
Bucătarul tribului deja pusese apa la fiert într-un ceaun imens, crezând că urecheata asta a mea e prânzul… Iar când am băgat-o în curul gol în ceaun, a început să chirăie, că ea e acră şi aţoasă, strici gustul la mâncare cu ea. Am liniştit-o spunându-i că vroiam doar s-o îmbăiem, să fie curată. Dar era recalcitrantă în continuare, spunea că n-a făcut niciodată baie în apă care să
conţină piper, sare, morcovi şi manioc… I-am explicat că tribul n-are spumant de baie sau gel de duş, iar ceaunul ăsta e jacuzzi-ul tribului.
A doua zi am mers la malul mării, să-i ofer clipe de romantism… A făcut panaramă că nu-s terase unde să bea şi ea o cafea, să asculte o muzică… Şi-a pus costumul ăla de baie cu muţulachi şi puişori ( ăla la care-ţi moare pula instantaneu ) şi s-a aruncat în apă… Am avertizat-o după juma’ de oră că locul e bântuit de rechini, dar n-a păţit nimic ! Au şi rechinii demnitatea lor, nu mănâncă orice câcat.
Marea i-a deschis pofta de futai… Cu o privire pofticioasă, l-a luat pe Tarzan ăsta negru şi chel în cap şi am mers în pădure, să încercam senzaţii tari. Nu ştiam că a făcut gimnastică la grădiniţă… Am legat-o de talie cu o liană şi am urcat-o într-un copac…
Eu stăteam culcat pe spate, cu indicatorul în sus şi o coboram încet pe liană în jos, când în şpagat, ca Mircea Badea, când îmi căuta suzeta cu gura… Şi cum o făcea ea pe alpinista care cucereşte Vârful Pulii ( înălţime : 40 de centimetri ) , mi-a intrat o termită în cur, să-şi facă muşuroi…
Îţi dai seama că am scăpat capătul lianei din mâini şi gâsca mea era la 4 metri deasupra solului, coborând în şpagat spre pulă… Gâscă-gâscă, dar nu ştie să zboare; nici nu mă mir, la cât de proastă e ! De la înălţimea aia, direct până-n stomac i-a intrat, cu tot cu coaie, sau, mă rog, ce-a mai rămas din ele !
Dar m-am răzbunat pe termită… Cu o băşină pe post de tornadă, a tâşnit ca racheta din cur !
Sleit, cu ultimele puteri, mi-am luat sub braţ piticania cu uterul rupt şi m-am întors la colibă… În cinstea noastră, tribul a pregătit numai bucate alese : numai mânuţe şi pulpiţe de puişori somalezi, la grătar, cumpăraţi din tabăra de refugiaţi de la Mogadishu, din Somalia… Şi-s ieftini, 5 bucăţi la un bob de orez !
Tot în cinstea înalţilor oaspeţi, care eram, au tăiat şi misionarul cel gras şi ne-au pregătit bucate tradiţionale, inclusiv să ne luăm la pachet. Bine, Andreea crede şi-n ziua de azi că a mâncat fileu de peşte oceanic. Să vă spun un secret, asta o ştiu de la bunicul meu, Kunta Kinte :
De mănânci peşte oceanic şi bei apă de izvor,
Nici în pulă nu te doare, nici de pizdă nu ţi-e dor !
Azi maică-mea a născut al 18-lea pui de croncobaur… Am fi fost 24 de fraţi de toţi, dar pe 4 i-au ciugulit corocodilii când erau la pescuit şi pe ceilalţi doi i-au împuşcat braconierii, crezând că-s pui de gorile. Doar le-am spus, când dau peste braconieri să înceapă repede să vorbească tare, ca să elimine confuziile !
Şocant, tribul de canibali cu care ne războim de peste 2 000 de ani a capturat-o pe Andreea ! Vestea mi-a adus-o un reporter de la Lăbărtatea, care încerca să pară îndurerat… Cică au futut-o toţi bărbaţii din trib şi acum se pregătesc s-o halească. Cum dracu’ , ăştia întâi îşi fut mâncarea şi pe urmă o mănâncă !? Nu înţeleg !
Am plecat de urgenţă cu şamanul nostru să negociem eliberarea Andreeii… Am reuşit, dar preţul a fost pe măsură : 40 de pui de somalezi, 3 misionari de peste 100 de kile bucata şi, ca bonus, să sug meleşteiele la vânătorii tribului !
4 zile după aceea n-am mai putut să mănânc sau să vorbesc… Numai probleme îmi face piticania asta ! Şi nici nu vrea să se puiască, cică îşi pierde talia şi se nasoleşte.
Mai stăm două zile şi plecăm… Parcă începe să-mi fie dor de Mircea Solcanu, aşa câcăcios cum e el, dar mă iubeşte mult ! Tot îmi cere să divorţez de Andreea şi să mă însor cu el în Olanda, evident.
Cam ăstea-s ” Poveştirile adevărate ” pe care le-am trăit în Africa. #
P. S. : Parcă numai pizdele ţin jurnal… Dar, în fond şi la urma urmei, Cabral ce e ? Deci nu face excepţie…