Mi-e lehamite

 

 

Sunt, în general, un om care se mulţumeşte cu ce are şi care nu-şi doreşte prea multe…  Am văzut de curând o lis­tă cu cei mai bogaţi scriitori şi, Dumnezeule, cei mai bo­gaţi erau foarte bogaţi !  Nu vreau să spun că nu i-am in­vidiat, pentru că nu m-ar crede nimeni…  Umblând hai-hui prin Buşteni, nu insinuez că vilele răsărite peste tot, ca ciu­percile după ploaie, m-au lăsat complet rece.  Totuşi, nu mi-am dorit cu ardoare să am şi eu una…  Am trăit săptămâni  în locuri cu mult mai luxoase decât oricare dintre ele.  Nu mi s-a părut că am atins atunci punctul astral al vieţii mele, aşa cum mi se pare atunci când, uneori, fac ceva ce-mi place…  Cât despre scriitorii bogaţi, mărturisesc că aş vrea să am banii lor, pentru că am limpede în minte ceea ce aş face cu ei…  În niciun caz nu aş bântui în fiecare noapte prin Bamboo, sau orice alt club de fiţe…

 

De ani de zile, într-adevăr, nu ţin minte să-mi fi dorit ceva cu intensitate, să fiu avid după ceva, în afara bana­lelor mele preocupări…  Totuşi, am fost surprins acum câteva zile nu de unul, ci de două gânduri concupiscente, ceea ce pen­tru mine e un pic prea mult, ţinând seama mai ales de bi­zareria lor…  Mi-am dorit din toate puterile mele :

 

1.    Să plec din ţara asta de câcat pentru totdeauna ;

2.    Să deţin o armă de foc.

 

 

Asta după ce am fost martorul, pe stradă, al unor sce­ne de o violenţă animalică, aşa cum credeam că se-ntâmplă doar în filme, unde nimic nu te poate atinge şi astfel eşti scutit de valul otrăvitor de adrenalină care-ţi curge prin viscere…  Am văzut, anul acesta, lo­vituri de cuţit, bătrâni bătuţi până la leşin, ziua, pe stra­dă, de grupuri de derbedei, fete oprite pe drum şi insul­tate monstruos, apoi bătute dacă răspundeau !  Am văzut inşi care se distrau oprindu-te, în plin bulevard, şi oferindu-ţi bani pentru femeia cu care te plimbai…  Am văzut ma­şini oprind la semafor, dintr-una ieşind cinci-şase puşti de liceu şi repezindu-se ca fiarele spre alta, deschizând por­tierele, scoţându-i afară pe ocupanţi, femei şi oameni ma­turi, şi bătându-i sălbatic, şi asta pentru că îndrăzniseră să-i depăşească sau nu se dăduseră la o parte din calea lor…  Şi voi aţi văzut, dacă nu în realitate, cel puţin la ştirile de la ora 17:00 …  Aud pretutindeni, în cele mai banale con­versaţii, folosindu-se un limbaj inimaginabil chiar şi pen­tru mine, care, pot sa zic, nu am chiar o viaţă de sfânt…  Ură, frustrare, sadism, furie fără limite, toate se descarcă torenţial în zeci de stereotipuri injurioase pe minut…  Niciodată, îna­inte acestui an, nu am avut sentimentul că sunt com­plet lipsit de apărare, că a te plimba pe străzile din România a devenit periculos, la un mod acut, că poţi simţi, clipă de clipă, ameninţarea în aer…

 

Lumea noastră involuează şi se amestecă tot mai mult…  Dacă până de curând se mai putea trăi în lumi paralele, unde profesia, traseele zilnice, evitarea aglomeraţiilor, mi­cile cercuri de prieteni te mai protejau de contactul cu violenţa, astăzi acest lucru a devenit  ( relativ )  posibil doar pen­tru foarte puţini. Curând vom fi în situaţia celor din America de Sud, unde cartierele selecte şi liniştite, bine păzite, sunt înconjurate de infernul inimaginabil al ghetourilor, în care oamenii mai au puţin şi se mănâncă unii pe ceilalţi, asta dacă nu au început deja s-o facă…  Vai de cei care n-au reuşit să facă destui bani în aceşti 22 de ani de  „ li­bertate ” …  Violenţa sporeşte şi în lumea literară sau în cea virtuală, căci de ce n-ar spori ?  Aici nu-mi mai e teamă de vătămări corpo­rale, deşi nu se ştie niciodată, ci de mutilări ale ima­ginii mele… Aceeaşi ură, aceeaşi frustrare, aceeaşi furie se revarsă şi aici, trec intensificate din gură-n gură şi răbufnesc în presa scrisă, fie ea tipărită sau on-line…  Imaginea ta, acea entitate difuză care cu­prinde tot ceea ce eşti şi tot ce-ai făcut, cărţile scrise, morali­tatea ta ca persoană, reputaţia ta, trecutul ( „ N-a făcut ni­mic ca lumea ” )  şi viitorul  ( „ E terminat, nu va mai face nimic ” )  sunt deformate aici, complet deliberat, până la ne-mai recunoaştere.  Citeşti despre tine însuţi şi afli că n-ai nicio valoare, că eşti artificios şi manierist, plagiator, gu­şat şi, în extremis, că ai omorât-o pe maică-ta.  Simţi că ni­mic din ceea ce scrie acolo nu este informaţie, că totul e un fel de montare a unui grup împotriva ta.  Textul inju­rios nu e scris nici doar pentru cititori, nici doar pentru tine  ( deşi se speră să-l citeşti şi să îţi primeşti injecţia de venin ) , ci mai ales pentru cei care gândesc la fel ca autorul cronicii sau al notiţei, pentru alimentarea reţelei de zvo­nuri şi a opiniei negative despre tine…  Fiecare  „ împunsă­tură ”  din articole revigorează valul de resentiment al ad­versarilor tăi, îi uneşte, le dă solidaritate de grup, îi face vizibili ca oponenţi ai tăi, pe ei, care nu pot fi vizibili alt­fel.  Agresivitatea este astăzi ma­rea şansă a celor cărora talentul literar nu le-a dat nicio şansă.  Mărturisesc că nu pot fi impasibil la acest gen de vio­lenţă, că sunt vulnerabil la ea, că mă doare orice atac al celor care altădată mi-au fost prieteni  (ceilalţi nu mă in­teresează) .  Mă protejez de ani de zile cum pot…  Dar, în ultima vreme, nu mă mai pot proteja. Amicii se-nghesuie să-mi semnaleze atacurile altora :  „ Vezi că te-njură unul, nu ştiu unde ! ” …  Nu sunt paranoic.  Ceea ce mi se-ntâmplă mie, se întâmplă şi altora, poate tuturor…  Ştiu că, totuşi, eu sunt mai vulnerabil decât alţii, pentru că eu sunt complet singur  ( sau aproximativ singur ) …  Pentru că nu există nimeni care să-mi ia apărarea…  Pen­tru că nu pot, la rândul meu, chiar dac-aş vrea, să ripos­tez.  Ar trebui să fiu mândru că se loveşte atât în mine, dar nu sunt…  Nu simt decât aceeaşi teamă şi oroare în faţa vio­lenţei, care este complet inutilă, căci nimeni nu te poate distruge, în afară de tine însuţi.  Între violenţa străzii şi violenţa verbală există, fireşte, o legătură…  Ele s-au intensificat pentru că viaţa naţiona­lă s-a întors la matca ei de primitivism balcanic, după un firav efort de civilizare…  Am eşuat în a deveni europeni, probabil pentru că nu suntem europeni !  O traumă naţio­nală a intensificat nenumărate traume individuale.  Fiind­că răutatea este întotdeauna efectul unei răni interioare…  Cel care face răul deliberat este cel care a suferit în trecut răul.  Este cel ulcerat în permanenţă de un rău interior, de nevindecat…  Răul făcut altuia exprimă furia celui ce se crede, şi de multe ori chiar este, prejudiciat.  Supă­rat pe viaţă, care nu-i dă, ca altora, Mercedes-uri, femei şi parai, unul bagă cuţitul în tine pe stradă…  Supărat pe viaţă, care nu i-a dat, ca altora, puterea de a ieşi la suprafaţă, fai­mă şi autoritate, altul tot încearcă să te omoare prin cercurile pe care le frecventezi…  Ştiu că adversarii mei suferă din cauza mea mult mai mult decât mă pot face ei să sufăr…  Şi nu sunt deloc fericit pentru asta.

 

Brecht are o mică poezie în care descrie o mască afri­cană : un demon cu venele tâmplelor umflate şi cu un soi de tetanie contractându-i muşchii feţei. Răutatea seamă­nă pe acea faţă foarte mult cu suferinţa…

A fi rău, spune Brecht, este un efort dureros.  Cine urăşte, se urăşte pe sine !

 

 

 

P. S. : Sper ca aceste rânduri să fie citite de cine trebuie !  Aşa cum am mai spus de câteva ori, nu voi da nume şi nu voi posta nici comentariile…  Până la urmă, Fuck You !!!!!!!!   E blogul meu şi scriu ce vreau !

Anunțuri

Despre tzunoi
Sictirit pe viata. Mi s-a facut lehamite de ceea ce vad in jurul meu: pe cine promovam ca vedete, pe cine alegem sa ne reprezinte, etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: